GANDURI DE RAMAS BUN
Timpul a trecut surprinzator de repede. Pastrez si acum vie in memorie imaginea primei zile de facultate. La vreme aceea, sala amfiteatrului P1 mi se parea imensa. Atatea fete noi adunate la un loc nu mai vazusem demult. Eram o straina care asculta cu urechiile ciulite fiecare replica rostita de cei din jur. Simteam ca schimbarea care s-a produs in viata mea e atat de brusca si nu aveam nicio idee de cum va decurge totul in zilele urmatoare. Inca de la primele saptamani de cursuri ,mi-am dat seama cat de diferit e liceul de facultate, cat de diferiti sunt profesori, dar si colegii. M-am obisnuit cu toate acestea din mers si nici nu am sesizat cand a trecut timpul. Niciodata nu m-am gadit ca as vrea ca totul sa se termine cat mai repede si sa scap de tot ceea ce presupune cuvantul ”facultate”. Pentru mine, studentia nu a fost un stres, un chin, ci a insemnat a doua etapa dupa liceu care m-a format, unde am deprins cunostiinte si unde am cunoscut oameni noi de la care am incercat sa invat cat mai multe cu putinta. Asadar, poate as vrea sa mai prelungesc aceasta perioada, dar timpul e dusman si , din pacate, trebuie sa pun punct. In fata fiecarui sfarsit, sentimentele care ma incearca sunt din cele mai diverse. Cand rememorez tot ce s-a intamplat, imi dau seama ca regret multe lucruri. Imi vor lipsi orele tinute in salile mari de curs la care luau parte zece studenti, temele pe care mi le faceam cu constiinciozitate la fiecare seminar si laborator, emotiile de dinaintea examenelor si vacantele dintre semestre cand numaram zilele pana la inceperea facultatii.
DOUA MOMENTE MEMORABILE
Dincolo de tot ceea ce am spus mai sus, cand ma gandesc la facultate, doua lucruri imi revin instantaneu in minte: practica la Cuzanet din anul al II-lea si teambuildingul din acest an. Evident ca sunt multe lucruri care m-au marcat pozitiv, insa cele doua au avut un impact important asupra mea. Practica la Cuzanet a fost ca un joc care mi se parea in fiecare zi diferit. Atunci am invatat cum functioneaza meseria de jurnalist, iar toate sfaturile si criticile primite atunci mi-au prins bine. Teambuildingul a fost etapa in care am descoperit cat de placuti pot fi oamenii daca ajungi sa-i cunosti cat de putin. A fost singurul moment dupa trei ani cand am constat ca de la fiecare coleg am ceva de invatat, fie ca e un lucru bun sau rau. Plec din facultate cu regretul ca nu am legat macar o relatie de prietenie durabila asa cum a facut in liceu. Relatiile de prietenie din facultate sunt asa de fragile, incat dupa ce totul se va termina, fiecare va merge pe drumul lui. Si asta pentru aceste prietenii nu au consistenta. Si sunt constienta ca relatiile s-au format de “dragul facultatii” si nu de “dragul persoanei”. Dar, trecand peste aceste aspecte, plec din facultate cu un bagaj de cunostiinte mai mult sau mai putin benefice pentru ceea ce voi face mai departe, cu o viziune despre ceea ce inseamna si ce presupune meseria de jurnalist, cu satisfactia ca am avut prilejul sa cunosc oameni care mi-au schimbat anumite viziuni gresite pe care le avem. Teama si incertitudinea imi domina starea de spirit actuala. Si asta pentru ca a venit momentul sa ma consider adult, iar ca orice adult trebuie sa-mi croiesc singura un drum. Spun “adio facultatii”, dar am planuri si vise despre care continui sa cred ca le voi realiza.
O MANA DE EROI
Sunt omul care se mandreste cu o echipa de eroi. Nu am putut sa aleg doar unul pentru ca granita care ii departajeaza este foarte fragila si imi este imposibil sa numesc o singura persoana. Eroii mei sunt in numar de cinci. Le sunt cu adevarat devotata si nu ratez niciun material realizat de ei. Nu imi amintesc sa fi fost vreo emisiune care sa imi dea sentimentul ca am pierdut o ora in zadar fara sa descopar ceva nou. De fiecare data, realizez cat de placuta este meseria de jurnalist daca iti gasesti calea care ti se potriveste. Cu siguranta, ei sunt oamenii imi dau incredere si imi alunga gandurile de nereusita care ma invadeaza uneori. Ei sunt cei care imi dau impresia ca tot timpul isi fac profesia cu aceeasi daruire si prospetime. Oboseala sau plafonarea sunt cuvinte excluse din dexul lor profesional. Eroii mei sunt, mai degraba, manati de dorinta de a fi cat mai buni si cat mai aproape de asteptarile publicului. Le admir cu ardoare talentul. Le respect munca pe care o depun la fiecare material realizat. Sunt umita de orginalitatea, actualitatea, inventivitatea si creativitatea subiectelor abordate. Ei sunt cei care mai dau o pata de culoare in peisajul jurnalistic. Echipa mea de eroi poarta numele “Romania, te iubesc!”. Din ea fac parte: Alex Dima, Carmen Avram, Paula Herlo, Anca Nastasi si Cristian Leonte. Ei sunt cei cinci oameni pe care ii numesc simplu: Eroii mei.
Post with 2 notes
“ INTOARCEREA IN SATUL NATAL AR INSEMNA UN REGRES PENRU MINE, CHIAR DACA AS AVEA UN LOC DE MUNCA”
Un autobuz 28, 40 de minunte de mers zdranganit, alte cinci minute de mers pe jos, unde ai sa cunosti, fara voia ta, diferite tipologii de cersetori, un drum care iti nimiceste tocurile pantofilor, toate fac parte din lumea Alinei. Un nume care nu spune nimic nimanui. Nu are nicio profesie. Nu colectioneaza nimic deosebit. Nu are nicio pasiune iesita din comun. Nu e nici sportiva si nici cantareata. E un om banal cateodata, iar, alteori , iti da impresia ca ai putea sa inveti ceva de la ea.
Pe Alina am gasit-o in fata unui birou cu o varsta considerabila. Infipta in acelasi fotoliu care a mai fost sprijin de nadejde si la alte generatii de studenti, inconjurata de foi si carti, Alina da viata lucrarii de licenta.
“Anii de facultate s-au scurs mai repede decat nisipul din clepsidra”
R: Te afli la sfarsitul unei perioade importante din viata ta. Ce ganduri te incearca acum?
A: Sentimentul e total diferit de cel pe care il aveam atunci cand am terminat liceul. Atunci avem 18 ani si stiam ca voi mai avea trei ani la dispozitie pana cand voi putea lua o decizie importanta pentru viitorul meu. Mizam pe faptul ca mai aveam timp. Acum, dupa ce cei trei ani de facultate s-au scurs mai repede decat nisipul din clepsidra, sunt ca un strain singur si indecis, in fata unor drumuri necunoscute si poate intunecoase si nu stiu pe care dintre ele sa apuc. Poate ca multi care sunt in situatia mea, ma simt putin confuza si ingrijorata de ce voi face dupa terminarea studiilor. Si cand gandul ca vei gasi cu greu un loc de munca incepe sa te bantuie, nu mai iei in calcul ca, practic, odata cu terminarea facultatii ti-ai incheiat scotelile cu scoala. Bineinteles, poti urma un master, un doctorat sau de ce nu o alta facultate. Dar, sentimentul nu mai e acelasi pe care il simti atunci cand esti licean sau student. Varsta e de vina si portofelul gol din buzunar iti umbresc fericirea. Poate gandul care nu imi da pace e frica de a nu putea realiza, din motive pe care nu am reusit sa le elucidez, ceea ce mi-am propus. Ma voi dezamagi pe mine si poate, sau chiar sigur, si pe parintii mei.
R: Punand in balanta, liceul si facultatea, de care iti vei aminti cu placere?
A: Nu pot sa nominalizez o perioada din cele doua. Ambele au fost importante, placute si fiecare dintre ele si-a adus contributia in maturizarea mea. Cand am intrat la liceu aveam 14 ani. Priveam lucrurile prin ochii unui copil care trimis de parinti, se suise intr-un autobuz ruginit ca sa scape de saracie din satul natal si sa-si croiasca un viitor. Cunosteam o lume noua, luam contact cu rautatea si invidia celor din jur si vedeam care e mentalitatea celor care locuiau la 100 de km de satul meu, in blocuri betonate. Se spune ca liceul e perioada cand iti faci prieteni. Poate e adevarat sau poate nu. In cazul meu, asa a fost. Atunci mi-am facut prietenii cu care pastrez si acum legatura. La facultate eram, deja, un pic mai matura. Nici sistemul de invatare nu mai era acelasi, nici profesorii si nici colegii. Si aici, mi-am facut prieteni, insa pe acestia i-as numi “prieteni formali”. Sunt oameni care stiu prea putine lucruri despre mine, oameni cu care interactionez doar la facultate, asa ca , in sistemul meu de valori, nu ii pot numi prietenii mei.
Un lucru e cert, atat de liceu, cat si de facultate imi voi aminti cu placere, iar fiecare si-a incrustat o amintire eterna in sufletul meu.
R: Colegii de liceu te-au privit diferit pe tine sau pe ceilalti care proveneau din mediul rural?
A: Un pic, la inceput. Asta pentru ca noi eram ca negrii pe plantatie. Cei care au copilarit si s-au scolit la oras, erau cu jumatate de pas inaintea noastra. In fata nu am primit rautati, dar , pe la spate, multi radea si faceau glume pe seama noastra. Poate ironia sortii, cei care eram de la tara ne asezasem pe un singur rand. Noi ne intelegeam bine intre noi, iar eu eram in relatii bune si cu restul clasei. Ca o dovada ca am fost sefa clasei doi ani de zile, pana cand s-au enervat colegii mei ca nu voiam sa ciulesc de la ore si nu m-au mai ales. Am vazut ca cei de la tara aveau mai mult respect si rusine fata de cei de la oras care erau mai indrazneti si mai guralivi decat noi.
“ Purtam in spate un ghiozdan cu Tom si Jerry care ma cocosa, dar eu eram cea mai fericita”
R: Ce te leaga de satul natal?
A: E locul unde am copilarit si am facut scoala generala. E locul unde se afla casa parinteasca, parintii, fratele meu si bunica mea. E punctul meu de plecare. E locul de unde ma intorc plina de viata, cu energie si cu ideii noi. Pot sa-l numesc paradisul meu. Un loc de care noua din zece oameni nu au auzit si al carui nume nu le spune nimic. Poate ca ceea ce ii intregeste insemnatatea in sufletul meu sunt oamenii care au scapat, pana acum, de virsul modernitatii, invidiei, urii si rautati citadine.
R: Daca tot rostesti atatea cuvinte frumoase despre satul tau, te-ai gandit la posibilitatea sa te intorci in satul natal?
A: Categoric nu. Doar in vizita, vacanta, concediu si orice altceva care presupune perioade scurte de sedere. Nicidecum sa locuiesc acolo sau sa lucrez ca nu as avea unde. E o lume mica cu posibilitati financiare egale cu zero. Sunt de parere ca pentru mine ar fi un regres sa ma intorc, chiar daca as vrea un loc de munca. Cei care reusesc sa plece si sa-si faca un rost in alta parte e un lucru demn de lauda. E un loc bun pentru relaxare, in schimb, pentru cei care isi doresc o cariera sau un trai mai bun, satul nu se pliaza pe profilul lor.
R: Care este prima imagine/amintire care iti apare in minte atunci cand rememorezi perioada copilariei?
A: Zilele cand mergeam cu mama mea la scoala si stateam in banca la ore. Imi placea foarte mult, de fapt, cred ca prinsesem gustul scolii. Dovada ca la sase ani eram in clasa intai. Purtam in spate un ghiozdan cu Tom si Jerry care ma cocosa, dar eu eram cea mai fericita. Apoi, o alta imagine de care imi amintesc cu drag o are in prim plan pe bunica mea. Cu ea imi faceam temele, citeam lectiile pe a doua zi atunci cand mama era la scoala.
R: Mama ta era profesoara la scoala unde ai invatat. Cum erai privita de colegii de scoala generala ?
A: Nici bine, nici rau. Poate cu putina invidie la sfasitul anului cand luam premiul intai, iar multi ziceau ca profesorii imi dadeau note mari pentru ca mama era colega cu ei. Insa, nu era deloc asa. Eu invatam cu aceeasi seriozitate si responsabilitate la obiectele pe care mama mi le preda la fel cum invatam si la ceilalti profesori. La capitolul acesta nu aveau ce sa comenteze. Dar, era normal sa apara discutii din astea. Insa, nu ma suparam deloc.
“Termina cativa zeci de oameni care misuna ca furnicile in musuroi sa-si gaseasca un loc intr-o redactie”
R: Ce te-a determinat sa te indrepti spre jurnalism?
A: Motive serioase nu am avut. As spune ca am facut-o din curiozitate. O curiozitate care cred ca o sa ma coste mai incolo. Nimeni nu m-a indrumat, ba multi au incercat sa mi demonteze ideea, propunandu-mi ca alternative Franceza sau Dreptul. Parintii mei au fost printre cei care vrut sa-mi deschida ochii spre alte orizonturi. Dar, se pare ca am fost mai greu de doborat decat o piatra.
R: I-ai indruma pe altii sa urmeze jurnalismul?
A: Categoric nu. Daca ma refer la facultate nu as avea nimic de comentat. Profesorii sunt in regula, materiile studiate, in mare parte, sunt placute, atmosfera e din nou placuta, dar dupa ce visul se sfarseste, incepe cosmarul. Termina cativa zeci de oameni care misuna ca furnicile in musuroi sa-si gaseasca un loc intr-o redactie. Dupa ce termini aceasta facultate, prea multe nu ai de ales. Ori mai faci un master pe alt domeniu, ori te reprofilezi, iar daca alegi sa-ti duci crucea de jurnalist pana la capat atunci ai nevoie ca cineva sa-ti tina pumnii stransi ca sa reusesti. Poate am inteles cam tarziu ca, in acest moment, nu trebuie sa-ti urmezi pasiunile si ceea ce iti place. Astea se pot face fara probleme si daca faci cu totul altceva. Trebuie sa te gandesti de 100 de ori daca ceea ce alegi sa faci, iti va permite sa duci un trai decent. Asadar, cei care au talent pot sa lucreze ca jurnalisti fara probleme, chiar daca sunt ingineri. Cred ca ei sunt norocosi. Au o alternativa.
R: Enumera-mi cateva persoane care au contribuit la formarea ta?
A: As incepe cu parintii mei, continui cu cativa profesori din liceu pe care i-am considerat si inca ii consider parintii mei adoptivi si termin cu oameni pasageri de la care am incercat sa invat ce era mai bun. Fiecare in felul sau si in limita posibilitatilor si-au pus amprenta in tot ceea ce inseamna acum Alina Iosub. Si, probabil, vor mai fi si altii.
R: Ce trebuie sa aiba un tanar ca sa reuseasca in viata?
A: Cunostiinte, perseverenta, dorinta de a munci si de a deveni mai bun, optimism si incredere in fortele proprii. Daca ar fi sa citez raspunsul cuiva care spunea ca sunt doua cai pentru a reusi, acesta ar suna cam asa: fie esti foarte bun in ceea ce faci, fie “relatiile personale si compromisul rezolva tot, cel putin in Romania”.
R: Ce parere ai despre cum se face jurnalism in Romania?
A: Au vorbit atat de mult altii pe tema asta, incat refuz sa-mi mai exprim punctul de vedere. Insa, spun, doar, ca avem jurnalisti foarte buni pe care ii admir pentru ceea ce au realizat pana acum.
R: Cat timp crezi ca vei face in jurnalism?
A: Nici bine nu am intrat in breasla si spun ca nu vreau sa ies la pensie din jurnalism. Un raspuns clar nu am acum pentru ca trebuie sa mai reflectez pe marginea acestei probleme.
R: Ce inseamna profesionalizarea pentru tine?
A: Urmarea unui master, perfectionarea a cat mai multe genuri jurnalistice, traininguri si schimburi de exprienta cu oameni din presa. Sper sa le duc pe toate la indeplinire.
LA INCEPUT DE DRUM…
Abia acum sunt la linia de plecare. Dupa ce am definitivat materialul brut pentru studiul de caz, in sfarsit, dupa atatea saptamani de munca de teren, pot sa incep ansamblarea puzzle-ului. Sunt optimista, efortul a meritat pe deplin. Am o paleta diversa de raspunsuri, ceea ce imi confera o perspectiva larga de analiza a discursului. Cum ma aventurez sa fiu si vizionara, afirm cu incredre ca rezultatul final va fi unul peste asteptari ce va strani interesul multora de la primele randuri de lectura. Iar, munca de teren a fost foarte benefica pentru mine. Am trecut de la agonie la extaz, de la nervi la zambete, am experimentat situatii noi, am cunoscut chipuri si caractere diferite, am aflat atatea lucruri noi pe care le-am asezat in albumul vietii, mi-am facut noi cunostiinte si prieteni dispusi sa-mi acorde, in limita posibilitatii, oricand acel sprijin pe care eu tot l-am mai pomenit in postarile anterioare. Toate acestea au mai indulcit gustul amar care m-a insotit negresit.
DIFERENTE UMANE LOCATIVE
Ii incadram in aceeasi categorie: oameni. Sunt complet diferiti, dar tocmai varietatea da tonul frumusetii si spectacolului vietii. E un lucru bun, daca ne gandim ca in acest fel eliminam monotonia si plictiseala. Ca urmare a unor constatari directe, pot afirma ca locul de provenienta ( SAT/ORAS) creeaza diferente. Asadar, la sat, rusinea si respectul pentru cei din jur fac inca parte din “meniul zilnic”. Un gest mai necugetat sau o tinuta mai indecenta ridica dezbateri pe marginea santului. Un lucru care nu e demn de lauda, insa multi se feresc sa nu calce stramb in ochii comunitatii locale. La oras, aglomeratia urbana si grijia zilei de maine a anihilat rusinea in mare parte. Intr-un amalgam de oameni, nimeni nu te supune judecatii. Aici, respectul e o floare rara. Chiar daca nu sunt imbracati la patru ace si nu se indreapta grabiti spre serviciu ca orasenii, taranii se trezesc cu noapte in cap si se deplaseaza spre locul lor de munca : ogorul. Deci, ambii sunt ocupati. Insa, tot cel de la sat e mai receptiv. Un locuitor de la sat iti va vorbi de la acelasi nivel, dispus sa te asculte si sa te sprijine. Insa, oraseanul pana nu isi arata un aer de superioritate, de scarba, de persoana vesnic ocupata care nu isi sacrifica 10 minunte daca nu are vreun interes personal. Cei de la sat nu au uitat de unde au plecat, in schimb ceilalti au ingropat amintirile intr-un cufar pe care nu il mai deschid. Pentru ei, conteaza postura actuala, criticand si anuland pe oricine care nu se ridica la nivelul lor.
Ca in orice situatie, exista exceptii care se abat de la regula.
RECENZIE CARTE: “LA PARADISUL FEMEILOR”, EMILE ZOLA
Romanul “La Paradisul femeilor”, scris de Emile Zola, a aparut pentru prima data in 1883, ca mai apoi, editura Curtea Veche sa o reediteze in 2007. “La Paradisul femeilor” este o carte moderna al carui subiect este cat se poate de actual. Autorul romanului accentueaza ideea ca persoanele cu valori umane bine definite rezista in fata tentatiilor de orice fel deoarece sunt constiinte ca acesta este singurul mod prin care pot sa-si mentina o imagine demna de respect si apreciere in ochii celorlalti. Iar, banii nu sunt singurii guvernatori si singura calea de cumpara si de a “murdari” oameni.
“La Paradisul femeilor” infatiseaza povestea lui Octave Mouret, un vaduv bogat, proprietarul celui mai faimos, cunoscut si vanat magazin vestimenatar, mostenit de la sotia sa din Paris. Vitrinele ticsite cu matasuri si materiale fine atarg ca un magnet privirile femeilor care il indolatrizeaza pe Octave. Succesul afacerii se datoreaza priceperii sale de a-si prezenta marfa in fata clientelor, imbinand comertul cu seductia. Clientele sunt asemeni unor sclave care ar face orice sa-si inoiasca garderoba cu obiecte vestimentare din magazinul lui Mouret, chiar daca acesta lucru presupune “vinderea” propriului trup.
Hainele anihileaza valoarea umana.
La magazinul lui Octave Mouret se angajeaza si Denise, o tanara ale carei valori umane sunt multe mai importante decat hainele sclipitoare din magazinul acestuia. Ea este singura care ii rezista datorita principiilor morale puternice. Denise este cea care nu a intrat in jocul de seductie pe care Mouret il desfasura de ani de zile. El incearca, prin diferite cai, sa o atraga in acest cerc vicios. Ajunge sa puna la cale strategii ca sa o cucereasca pe Denise, insa atitudinea ei de indiferenta scoate in evidenta lipsa ei de dorinta de a intra in succesiunea femeilor din viata lui, iar asta il impulsioneaza si mai tare. In ciuda dragostei declarate pentru Denise, iubirea e undeva in subsidiar. Povestea de dragoste este umbrita tot timpul de victimele lui Mouret care se degradeaza moral din pricina unor haine. Acesta este de fapt si firul principal al romanului: ruina femeilor de dragul hainelor.
VIATA PRIVITA DIN UNGHIURI DIFERITE
Intotdeauna m-am intrebat cum e viata unui om tintuit intr-un scaun cu rotile. Care sunt gandurile care ii trec prin minte atunci cand ii vede pe semenii sai ca se pot misca de colo pana colo fara sa depinda de cineva. Noi, cei fara defecte fizice majore, ne plangem tot timpul de neajunsurile pe care le avem, dar pentru ei, neplacerile noastre sunt simple mofturi ale unor indivizi care nu s-au simtit niciodata incorsetati fara vreo speranta de evadare. Prin statutul lor de oameni cu handicap locomotor, ei ii constrang si pe cei apropiati sa-si croseteze un stil de viata la indigo cu al lor. Randurile de mai sus survin dupa ce am o ipostaza a omului “pedepsit” de soarta am cunoscut-o involuntar. Piata Alexandru, in jurul diminetii. El, omul, cu un destin asumat. Celalalt, insotitorul, care se pliaza pe nevoile lui. Impreuna, dar din posturi diferite, cauta o pereche de papuci. Cum se simte el cand nu poate sa-si incalte singur papucii noi pe care si-ai dorit? Cum se simte el cand asemeni unei legume care asteapta sa fie curata, el doreste sa-si vada papucii in picioare? Un cadru real care a starnit emotii celor prezenti. O scena care i-a facut pe multi sa realizeze ca sunt mai bogati decat si-ar fi putut imagina vreodata. Ce este mai neplacut pentru el, omul din scaunul cu rotile, decat sa-i priveasca pe ceilalti fara sa stie cum e sa-ti simti picioarele pe asfaltul infierbantat din timpul amiezii.
0,30 lei IN PLUS = 1,8 lei- O PLIMBARE PANA LA UNIVERSITATE
Daca nu as face parte din categoria celor care beneficiaza de abonament RATP studentesc, astazi, cu siguranta, as fi mahnita ca trebuie sa scot mai multi bani pentru o calatorie cu orice mijloc de transport in comun. Insa, ceilalti care nu sunt inclusi in aceasta categorie isi vor resimti portofelele mai usoare. O scumpire nejustificata din perspectiva calatorului zilnic de transport public. Petreci mai mult timp in statie decat in autobuz, calatoresti ticsit ca un cartof intr-un sac, primesti reprosuri ca nu cedezi locul celor in varsta, ca vorbesti tare si le deranjezi plimbarea pe patru roti sau ca nu esti prompt sa lasi cale libera celor care vor sa coboare. In conditiile date, luand in calcul abonamentele scumpe si cuantumul amenzii majorat, pentru cei mai multi calatoria cu autobuzul va insemna o reanaliza serioasa a bugetului. Cum conditiile meteorogice actuale sunt favorabile, mersul pe jos e o alternativa.
LINIA DE SFARSIT E INCA DEPARTE
Sunt din nou ca o albina in cautare de polen. Cand credeam ca am terminat cercetarea pentru lucrarea de licenta si, in sfarsit, pot sa-mi structurez ideile pentru studiul de caz, inevitabilul s-a produs. Raspunsurile colectate cu constiinciozitate au fost insuficiente pentru a porni la drum. Asadar, din nou stationez pentru culegere noilor date. Imi reincep vizitele pe la redactii si discutiile cu oamenii. Ceea ce ma bucura e ca am ramas in relatii cordiale cu cei mai multi dintre ei, iar cea de-a doua intrevedere e mult mai prietenoasa si mai deschisa. Insa, poate lucrul care imi da un imbold pozitiv si ma face sa fiu mai increzatoare in mine si in ceea ce va urma e felul lor de a fi. Amabilitatea de care au dat dovada, dorinta de a ma ajuta si felul prietenos de a-mi vorbi m-au facut sa reflectez putin. Intr-o societatea unde cei mai multi sunt in opozitie cu ceea ce am spus mai sus, mai intalnesti destul de rar si persoane care nu au uitat inca cuvantul umanitate si mai dau o mana de ajutor, mai rostesc un cuvant de incurajare si mai acorda un sprijin dezintersat.
O AMINTIRE VIE : “TE VEZI LA STIRILE PROTV”
Peste emisiunea “Te vezi la Stirile ProTv”, difuzata pana anul trecut pe postul de televiziune ProTv, realizata si moderata de Cristi Tabara, migrat acum spre televiziunea publica, s-a asezat uitarea. Ultima emisie din vara lui 2009 a insemnat sfarsitul. Nimeni nu s-a incumetat sau poate nu s-a dorit sa se duca mai departe tolba cu povesti consemnate pana atunci pe micul ecran de Cristi Tabara. Un timbru vocal inconfundabil care reusea sa-ti capteze atentia prin micile povestioare de jumatate de ora, adunate din toate colturile tarii cu oameni, povesti spectaculoase si traditii uitate. In aceste conditii, “Te vezi la stirile ProTv” era un concurent redutabil pentru “Romania, te iubesc!” Un suflu de nostalgie m-a facut sa-mi indrept atentia catre “Te vezi la Stirile ProTv” si asta pentru ca si acum mai revad cu acelasi interes emisiunile din arhiva. Si nu sunt singura. Comentariile recente atesta ca povestiile slovacilor din Romania, a cimpoiului de Vrancea, a catunelor si morilor de vant din Apuseni inca mai aduna vizitatori pe site-ul emisiunii.
Page 1 of 5
